ISTORIA
Remetea este menționată în sursele istorice pentru prima dată în anul 1567. Conform tradiției, întemeietorul satului ar fi fost un călugăr franciscan pe nume Kendeffy Bonifác, care s-a stabilit aici la mijlocul secolului al XVI-lea, trăind o viață retrasă. De aici își trage și numele satul. În 1702 localitatea era locuită de 90 de familii, dintre care 70 erau familii de militari, care au păstrat modul de viață militar până la încheierea răscoalei lui Rákóczi. Până în 1726 Remetea a aparținut de Ditrău și s-a separat de comuna vecină abia după înființarea unei paroșii autonome. Biserica veche a fost mistuită de un incendiu; biserica parohială Sfântul Leonard, construită în 1771, a fost ridicată în stil baroc.
Istoria bisericii parohiale „Sfântul Leonard”
Școala din localitate este menționată pentru prima dată în documente în anul 1763. În același an, printr-un decret al împărătesei Maria Terezia s-a înființat Regimentul I (14) de grăniceri secui, regiment de infanterie cu centrul de comandă la Miercurea Ciuc în cadrul căruia, în batalionul din Gheorgheni, locuitorii din Remetea şi Ditrău formau împreună o companie. Tot în această perioadă s-a constituit şi Regimentul I (11) de husari secui, al cărui pluton din Gheorgheni a inclus de asemenea bărbaţi din Remetea; aceste trupe de grăniceri aveau misiunea de a asigura frontierele sud-estice ale Imperiului Habsburgic până la desfiinţarea lor, în 1851, alături de celelalte 17 regimente de grăniceri-infanterie.
Serviciul în trupele de grăniceri a fost, pentru o mare parte a populaţiei masculine secuieşti, o obligaţie militară permanentă pe toată durata vieţii, fie prin supravegherea continuă a frontierelor în timp de pace, fie prin participarea la războaiele Imperiului. Locuitorii se întrețineau în mod tradițional din agricultură de subzistență, exploatare forestieră și din plutăritul pe râul Mureș.
ÎNCEPUTUL ASISTENȚEI MEDICALE
Primele date privitoare la sănătate și medicină în regiunea Gheorgheni datează din mijlocul secolului al XVII-lea și sunt legate de epidemiile de ciumă. Prima dispoziție sanitară din Gheorgheni este legată de ciuma din 1633 (aproximativ 700 de morți). După ciuma din 1708, autoritățile au trimis în Gheorgheni un medic, Lamperth Károly. Potrivit informațiilor disponibile, el este considerat primul medic din istoria Gheorgheniului.
În anul 1900 s-a înființat în Gheorgheni organizația Crucii Roșii.
ARMENI LA REMETEA
REMETENII ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ
În revoluția și războiul de independență din 1848–1849 au participat aproape 90 de locuitori din Remetea, dintre care mai mulți au luptat până la final în grad de ofițer.
În timpul revoluției din 1848–1849, prima acțiune militară în Ținutul Secuiesc a lovit zona dinspre Remetea și Ditrău. Mică, alcătuită în mare parte din remeteni și ditrăeni, armata din Gheorgheni, condusă de căpitanul (mai târziu maiorul) Bernád Imre, renumit pentru curajul său, a forțat trupele austriece atacatoare să se retragă între Subcetate și Remetea.
După 1867, reformele economice și sociale ale Monarhiei Austro-Ungare și-au făcut simțite treptat efectele în regiune. La începutul secolului, centrul comunei a căpătat aspectul actual: familiile armene înstărite au ridicat clădiri de prestigiu. Cu toate acestea, la începutul secolului XX sute de remeteni au fost nevoiți să plece la muncă în străinătate, în special în industria lemnului, deoarece, odată cu construirea căii ferate, activitatea de plutărit pe Mureș a încetat. În ciuda acestei emigrații, Remetea a fost localitatea cu cea mai rapidă creștere demografică din zonă: populația a crescut de la 6.207 locuitori în 1910 la aproape 7.000 în 1941.
Fotografie de nuntă
În timpul Primului Război Mondial, bărbaţii în vârstă de recrută din localitate au luptat în special în rândurile Regimentului 82 de infanterie imperial şi regal cu garnizoana la Odorheiu Secuiesc şi ale Regimentului 22 de honvézi (militar teritorial) şi mobilizaţi de la Târgu Mureş; mulţi dintre ei nu s-au mai întors vreodată acasă.
Între cele două războaie, exploatarea forestieră a continuat să joace un rol important în dezvoltarea economică, acum în centrul geografic al noii Românii. În urma reformei agrare din 1921, marii proprietari (de exemplu familia Mélik) şi-au pierdut o parte importantă din moşii.
Conform Dictatului de la Viena din 1940, în toamna aceluiaşi an, Nordul Transilvaniei a revenit sub administraţie maghiară. Statul maghiar a încercat să repună în funcţiune viaţa economică din Transilvania, oferind sprijin unor afaceri locale (de ex. fabrica de unt a familiei Borbély-Bartis). În al Doilea Război Mondial, o mare parte a tinerilor din Remetea şi-au îndeplinit serviciul militar efectiv în unităţi precum batalionul 21 Honved (militar teritorial) de grăniceri secui din Tulgheș şi batalionul 3 grăniceri secuiesc. Aceste unităţi au suferit grele pierderi în toamna anului 1944, luptând împotriva trupelor sovietice care atacau din est, în defileurile Bicazului şi Tulgheşului. Mulţi au depus armele abia în primăvara anului 1945, în Europa de Vest.
CATASTROFE
De-a lungul istoriei sale, Remetea nu a fost cruţată de marile catastrofe naturale. Conform însemnărilor parohului Ferenczy György, în epidemia de ciumă din 1633 au fost îngropaţi 700 de oameni în zona Gheorgheni.
În 1646, tot Ferenczy notează că în Gheorgheni „a izbucnit din nou o mare molimă, şi cimitirele trebuie extinse” (a fost nevoie de mărirea cimitirelor). În 1708 a avut loc o altă epidemie de ciumă în Gheorgheni, care, se spune, ar fi fost adusă din Moldova de ţigani bolnavi. În acea ocazie, Guberniul a trimis în Gheorgheni un medic, Lamperth Károly, care, conform contractului, avea obligaţia de a efectua periodic controale sanitare în fiecare localitate.
Cea mai mare a fost ciuma din anii 1716–1718. Distrugerile ei îngrozitoare pot fi ilustrate prin următoarele date:
Situația a fost agravată de măsura de izolare impusă de guvern. Ca urmare, s-a oprit aprovizionarea cu grâu din scaunul Mureș, respectiv cu fructe, grâu și ghindă (folosită pentru hrana animalelor) din scaunul Odorheiul, iar una dintre importantele surse de venit, plutăritul a încetat. În perioada 1718–1719 acest lucru a provocat o foamete atât de gravă încât, potrivit însemnărilor, oamenii au mâncat mugurii de alun, ba chiar și pisicile.
Potrivit unei însemnări din 1765, în așezările din zona Gheorgheniului a izbucnit o epidemie de faringită care a făcut numeroase victime, mai ales în rândul copiilor.
În 1866, o brumă târzie de primăvară urmată de o secetă care a durat toată vara aproape a distrus întreaga recoltă în satele depresiuni. Totuși, anul următor, 1867, a adus pentru regiunea Gheorgheni o roadă excepțională.
EMIGRAȚIE
Din a doua jumătate a secolului XIX, odată cu tăierile masive din pădurile apropiate și mai ales ca urmare a construirii căii ferate în anii 1907-1909, plutăritul a încetat treptat. Pentru o parte însemnată a populației nu a rămas decât să caute lucru în pădurile îndepărtate. Presa vremii menționează frecvent valurile de migrație a forței de muncă forestieră. Conform unui anunț din 1898 în „Csíki Lapok”, anul acela „mai ales din Remetea au plecat în număr mare muncitori, se spune circa 500 de persoane”.
Parohul Betegh Imre nota că „nu există colț al țării în care să nu ajungă, din punct de vedere al muncii și ocupațiilor, sătenii noștri”. În același timp, pentru exploatările forestiere de lângă comună sau ulterior pentru lucrările feroviare s-au adus muncitori din străinătate (de ex. din Bosnia).
Astfel s-a întâmplat ca groful Bánffy, proprietar al pădurilor din Lăpușna și Mogyorópatak, să aducă muncitori străini, pe care populația revoltată i-a alungat. Conducerea comunei a început negocieri cu groful pentru angajarea muncitorilor locali la exploatarea pădurilor. Groful a rămas inflexibil și a obținut autorizație pentru a caza o companie de ostași sub conducerea unui plutonier. Remetenii s-au confruntat chiar cu soldații, iar groful a fost silit să retragă compania din localitate. Victoria lor n-a durat însă mult, căci Bánffy a dat în judecată comuna și a câștigat procesul. A cerut plata a doi ani de salarii pentru cei două sute de muncitori aduși din afară, precum și rambursarea cheltuielilor de ședere și de transport ale trupelor. Comuna nu a putut plăti și astfel a pierdut o treime din pădurile sale. Amintirea evenimentului dăinuie; locul unde a fost cantonat plutonierul este numit și astăzi de remeteni „Dealul Plutonierului” (Hadnagy dombja).
În noul context instaurat după Tratatul de la Trianon, între cele două războaie mondiale munca forestieră a devenit ocupația de bază pentru o mare parte a populației. Tăietorii de lemne originari din Remetea erau prezenți pe aproape toate plantațiile forestiere, de la Piatra Neamț până la Caransebeș și de la Giula (județul Sibiu) până în împrejurimile Covasnei. Calitatea slabă a solului agricol este ilustrată de faptul că și țăranii cu 15-20 de jugăre își câștigau existența participând activ la lucrările forestiere.
Ritmul natural al creșterii populației în Gheorgheni, în special la Remetea, a fost cel mai mare: 6.207 locuitori în 1910, 6.802 în 1930 și 7.300 în 1941. Creșterea demografică și căutarea oportunităților de muncă au declanșat în anii 1920 valuri de emigrare a „excedentului de populație”. Unele destinații au fost în jurul Reghinului şi Târgu Mureş, altele în judeţul Sălaj. Un număr însemnat de persoane s-au stabilit în America de Sud. Între 1926-1928 aproximativ 150 de familii au părăsit comuna. În 1940 a avut loc un nou val emigrator: aproape 200 de familii au părăsit Remetea de această dată multe între ele îndreptându-se spre judeţul Satu Mare. Dintre acestea, foarte mulţi s-au stabilit în 1944-1945 în partea de vest a țării, în special la Biatorbágy.
Dificultățile celui de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales foametea severă din 1946, au determinat plecarea a 233 de familii, care s-au mutat în jurul Reghinului, Târgu Mureş şi în jurul oraşului Sighişoara.
AȘEZAREA ȚINUTULUI SECUIESC
În toamna anului 1941, Ministerul Regal Maghiar al Agriculturii a anunţat că familiile din Remetea, Ditrău şi Lăzarea care dispun de mijloace materiale suficiente, adică au provizii pentru un an, pot să se înscrie pentru a fi stabilite în casele goale din comuna Berveni, judeţul Satu Mare. Din cele trei sate au fost selectate în total 140 de familii (aproximativ 860 persoane).
După 1948, desfiinţarea proprietăţii private a provocat o rană adâncă comunităţii, destrămând cadrele sociale şi sistemul de valori tradiţionale. Au fost afectaţi, în special, membri ai clerului (parohii Pál Elek şi părintele Pál Dénes), proprietari de pământ şi foşti ofiţeri honvezi (de ex. Balás-Hegedűs Lénárt, fost subofiţer honved) unii au fost deportaţi, alţii au suferit represalii fizice. Totuşi, deşi zdruncinată, comunitatea a supravieţuit încercărilor; un exemplu elocvent este asfaltarea drumului din anii 1970: primul drum asfaltat a fost cel care ducea la biserică, realizare posibilă datorită forţei de coeziune a parohului Orbán László(viitor prelat papal) şi, într-o măsură, datorită sprijinului liderilor locali de partid (secretarul de partid Oláh József), care, în pofida constrângerilor regimului, au facilitat supravieţuirea localnicilor.
Din anii 1960, în urma industrializării pe scară largă, noile generaţii au renunţat în bună măsură la agricultură, devenind muncitori în fabrici din Gheorgheni sau din alte oraşe, ceea ce a generat fenomenul populaţiei „navetiste”. De asemenea, în 1954 a fost construită fabrica locală de lapte praf, care a oferit locuri de muncă unui număr mare de persoane şi a funcţionat până la începutul anilor 2000. Naţionalizarea definitivă a terenurilor agricole a avut loc în 1962.
Toate acestea au însemnat o desfiinţare în masă a modului de viaţă tradiţional. Melodiile de vioară ale lui Ivácson-Barát Ádám au fost înlocuite de „disco”, iar ciorapii secuieşti au fost substituiţi de blugi. Istoricul remetean Ferencz-Kova István (decadrat în 1970) a fost printre ultimii bărbaţi din sat care au purtat şi au fost îngropaţi în ciorapi secuiești.
Trupa folclorică din Remetea, în 1973
După 1989, comunitatea din Remetea, după câţiva ani de stagnare, a pornit pe calea unei dezvoltări lente în cadrul unei Românii în căutare de sine şi redeschise economic, fiind necesară practic refacerea Europei Centrale şi de Est după prăbuşirea sistemelor politice de sorginte sovietică. Sentimentul puternic de comunitate şi tehnicile de supravieţuire exersate de-a lungul istoriei au trezit, treptat, dorinţa de viaţă şi iniţiativă. Oamenii au început din nou să se inspire din spiritul strămoşilor, valorificând cunoştinţele tradiţionale ca punct de plecare spre construirea unui viitor modern, într-o lume mai deschisă.
Studii şi surse menţionate:
-
Kisné Portik Irén, studiul etnografic: Indicatorii demografici ai Remetei în raport cu scaunele Ciuc, Giurgeu şi Casin.
-
Nagy József, istoric: Remetea acum 150 de ani.